Somewhere i'll find someone who's going nowhere and we'll go there together

Latest

TU esti cea mai frumoasa parte din mine…

Acum parca m-am dezmeticit din amalgamul de ganduri si miresme ,purtate de vant de departe, catre mine….

Acum am inteles ce este fericirea…in doi. Daca unii tind catre averi sau locuri exotice, eu aleg un oras mic din Romania , undeva in nordul tarii , o camera modesta inchiriata intr-o casa batraneasca,si pe iubita mea langa mine.Fericirea este un sentiment atat de simplu cand stii sa o pretuiesti asa cum trebuie….

Am invatat de-alungul timpului ca nimic nu te face mai fericit decat sa fii impacat cu sinele.Astazi e sarbatoare, nu lucrez…in schimb am gatit si astept sa treaca timpul…ma hodin .Agitatia oraselor mari a ramas doar o amintire frumoasa de care acum nu mai am nevoie, cel putin nu zilnic.Prefer noptile linistite cu mandra in brate , la un pahar de vin ,o masa din produse naturale crescute in curte si micile placeri ale vietii…Asemeni partizanilor ce stateau cu biblia in mana si creau teorii despre mamarute ,asa si eu strabat dealurile si privesc simplitatea vietii si a omului, natura cum traieste in jurul meu si prin mine, si parca da cu totul alt sens vietii…

Dragostea este ciudata si frumoasa , un sentiment de neinteles inca pe deplin…plina de surprize placute.Ce frumos e in doi.Noul inceput a trecut, am lasat tot in urma si aici parca am devenit alt om ,poate un pic mai intelept.A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris.regret un pic , dar in jurul meu se intampla lucruri asa de frumoase incat nu le pot exprima in cuvinte.Anul asta nu mi-a lipsit nici rasaritul de Vama, si nici crestele muntilor.

Basmul meu parca  nu ar avea sfarsit ,traiesc ca un haiduc din ce lucru , si iubesc viata si mandra mai mult ca oricand.

Toamna vine de graba si aici deja vremea rece isi face aparitia , omul isi culege roadele pamantului iar eu desi lucrand parca sunt un musafir ,martor la tot ce se intampla in jurul meu.Am in plan achizitionarea unei biciclete , vreau sa fac drumuri pe aceste meleaguri.Este un lac superb in apropiere ce ar merita cateva versuri.

Ma indragostesc mai mult in fiecare zi si iubesc aceasta femeie care imi daruieste fericire pura din nimic.Parca este sarbatoare in fiecare zi, si fiecare zi parca este un motiv in plus de ai arata cat o iubesc.Fericirea e un lucru marunt, o placere,si alaturi de ea parca sunt in al 9-lea cer.

Tu esti cea mai frumoasa parte din mine…..

A new begining….

A new begining  ,incepe cu un gram de adrenalina in plus cu emotii si un drum in capatul celalalt al tarii.Dupa 8 ore de mers cu trenul prin ploaie , numarand din ora in ora minutele pana la destinatie , gara din Cluj imi ofera sentimentul de “am ajuns acasa” in bratele Ei.

Cand un amalgam de sentimente de bine te cuprind si nu le poti descrie, si nu le poti explica , atunci cand totul se intampla pe parcursul a 2 zile de vis iar tu nu reusesti sa iti amintesti mai nimic , simt ca a fost un trip, un vis frumos iar timpul a zburat.Asa ca daca pui un pic de curaj si adrenalina de hotarare si te lasi prada instinctului , poti gasi fericirea in locurile cele mai nebanuite.Eu am gasit-o la Cluj in bratele Ei.Plimbari prin ploaie in parc , si cuvinte simple de parca ne cunosteam de ani, lucruri pe care amandoi le aveam in comun si placeri marunte ce ne-au apropiat mai mult decat ne asteptam.Dorintele s-au transformat in realitate, ea m-a facut sa uit ca peisajul intesat de cultura maghiara nu-mi e tocmai pe placul nationalistului din mine, dar in astea 2 zile nu mi-a pasat de absolut nimic in afara de Ea.

Asa ca tragem un tur de carciumi si birturi in Cluj, merem si la Ursus Fest si parca toate sunt acolo si se-ntampla pentru noi, pana si ploaia care ne urmarea de fiecare data cand ieseam dintr-o carciuma.Noi parca pluteam eram din alta lume acolo ,si fara tinta oriunde am fi mers s-ar fi transformat intr-o poveste ,amintire, scrisa pentru noi.

Chiar daca stai jos cu mandra langa tine , cu o bere in mana si o tigara aprinsa , iar concertul este la 200 de metri de tine , iar lumea in jurul tau alearga ca un roi de albine in ritmurile muzicii celor ce cantau, eu am simtit implinire, am simtit ca apartin cuiva, ca sunt fericit, ca in momentul ala am reusit sa uit de tot si de toate si sa traiesc clipa .

Nu as fi crezut vreodata ca necautand fericirea o poti gasi fara sa vrei , ca totul poate fi perfect iar placerile marunte conteaza atat de mult cand le imparti cu cineva.Eu iti multumesc ca existi, ca m-ai gasit, ca m-ai primit in bratele tale si mi-ai redat fericirea .

A new begining in progress…. tot raul s-a transformat in bine si asa va fi de-acum incolo…doar bine….mi-e dor de tine

Evreii spun adevarul

Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010

Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961
Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.

Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense.
Prelucrare de Karen Miller

Timpul zboara cand nu astepti sa treaca…

Redescoperim Ploiestiul , in pasii unui batranel inca tanar in suflet.Fac  plimbari scurte sau lungi,ma reintanlesc cu lume mai veche sau mai noua si toate astea nu pot decat sa ma bucure.La Shtutzu e o carciuma noua a unui prieten unde deja incepe sa se stranga lumea la terasa la o bere, si ma bucura faptul ca si in Ploiesti ai unde bea o bere linistit pana la ce ora iti pofteste sufletul.Deocamdata timpul trece greu cand nu ai ce face, dar cand seara vine si plimbarile par nesfarsite in pasii mei marunti, timpul zboara sub ochii mei….

Ce conteaza pentru tine?!

O intrebare fara raspuns pentru multi, satul de ambiguitatile raspunsurilor “frumoase” o cariera , o familie, fericire,ma intorc si intreb din nou ! Ce conteaza pentru tine?!

Foarte putini stiu exact ce isi doresc,restul e fictiune,vis ; care de multe ori nu se transforma in realitate din teama de a lupta pentru un ideal, pentru dorintele proprii.Sa analizam la rece : Vrei o cariera, te lupti faci o scoala, o facultate,iti iei 3 diplome si apoi mai faci si un masterat,iti dai doctoratul si te trezesti ca in Romania nu ai un loc de munca stabil , asa ca iti petreci circa 5 ani plimbandu-te dintr-un loc in altul.Ai vrea sa emigrezi sa iti gasesti un loc de munca in afara, ca doar de-asta ai invatat,plus ca sunt mai bine platite, dar te trezesti ca ai deja o varsta si ajungi la concluzia ca nu mai are rost , sau este poate doar teama de necunoscut, asa ca te angajezi intr-o fabrica unde lucrezi 8-12 ore pe zi , uiti de familie ,de prieteni si te resemnezi.

Vrei o familie, ai studii medii alergi prin carciumi,cluburi etc la agatat , mergi la evenimente mergi in locuri unde poti socializa , treci prin “n” relatii si ajungi la concluzia ca dupa maxim 3 ani se duc de rapa toate pe rand, te intrebi de ce si o iei mereu de la capat, intr-un final te resemnezi ,te casatoresti ,faci si-un copil ,dar asta pentru ca trebuia facuta ,pentru ca ai ajuns la 35 de ani si visul tau se naruia…asa ca ai luat atitudine in ultimul moment.

Vrei fericire….fericirea pe care o vrei nu o vei avea niciodata pentru ca esti atat de insetat sa o cauti incat trece pe langa tine, cauti momentele mari,memorabile care de fapt ii fac pe altii fericiti langa tine si te minti ca esti fericit alaturi de ei.

Concluzie la rece. Accepta-te asa cum esti, chestia cu unde te vezi peste 5 ani este un mit ,sunt fantezisme, unde te vezi maine ? asta e intrebarea de fapt, ce ai de gand sa faci azi , ce te face fericit acum….cati ati incetat sa va mai puneti intrebarile astea si sa traiti de la o zi la alta visand la idealuri?Traieste frumos, urmeaza-ti visele ,nu te gandi ca iti va influenta nu stiu cum viitorul daca maine te decizi sa te urci in primul tren si sa pleci la munte sau la mare…nu te gandi ca se va uita nu stiu cum cineva la tine daca iti vei spune parerea deschis, nu te gandi ….

Intr-o lume care se bazeaza pe planuri si statistici , in care trebuie sa gandim de 10 ori dar sa actionam o singura data , parerea mea este ca nu trebuie sa gandim… trebuie sa traim , sa ne bucuram de viata asa cum este ea si sa luam tot ce e mai bun din ce ni se ofera, sa profitam de orice oportunitate primim sa actionam fara sa ne gandim prea mult la cum ne va influenta viitorul.Ai taria  sa spui NU sau DA atunci cand trebuie.

Refulare…gand….

Priveste in jurul tau si gandeste-te mai degraba daca esti fericit acum decat daca vei fi fericit peste 5 ani.

Back from the start

Da..back from the start….

 

Cu aproape tot… in urma unor intamplari realizezi ca viata asa cum ai vazut-o pana acum este de fapt altfel,si fortat de imprejurari te regasesti in fata unei oglinzi uitandu-te la tine sau la un semn de pe corpul tau care iti reaminteste ca trebuie sa o iei de la capat cu tot.

Asa ca ce te face fericit de fapt? O locuinta, bani, o relatie? Ajungi in punctul la care sa te gandesti ca doar placerile marunte te fac fericit cu adevarat si restul sunt trecatoare…astazi le poti avea iar pana maine sa realizezi ca parca nu au fost niciodata acolo.Raman doar regretele, gandul ca ai fi putut schimba ceva si neputinta.

Toate isi au rostul in viata ,atat dezamagirile cat si bucuriile, problema insa este de ce ne aducem aminte intotdeauna cand am fost ultima oara tristi si nu cand am zambit ultima oara.Cred ca in aceasta lume asa cum evolueaza ea , noi oamenii am uitat sa zambim si sa iubim neconditionat.Am uitat sa apreciem un om pentru ceea ce este si nu sa il judecam pentru trecutul lui, am uitat de fapt sa cautam fericirea in lucrurile marunte.Alungam de langa noi de multe ori ,oameni fara sa vrem carora chiar le pasa de noi si incercau sa ne fie aproape, insa nu realizam decat dupa ce raul a fost facut si nu mai poate fi reparat.

Gandeste-te de 2 ori inainte de a spune ceva  ce ar putea rani persoana de langa tine , zambeste din prima chiar si necunoscutilor pe strada cand ei cauta disperati un zambet in multimea si forfota de oameni ce bantuie strazile fara tinta.Vrand nevrand ne-am robotizat ,si nu mai reusim nici macar sa ne gandim la noi insine, iar daca o facem nu discutam cu nimeni.Confidentii au disparut ,scrisorile la fel…avem acum falsi prieteni si mesaje text, pagini albe de blog pe care scriem si fiecare intelge ce doreste.E trist…. as prefera sa traiesc la 1900 cand o scrisoare parfumata era pastrata sub perna , cand timiditatea nu era iesita din comun , cand rusinea facea parte din cei 7 ani de-acasa si cand TE IUBESC insemna ceva.Cand florile presate in carti te ademeneau sa le recitesti si cand muzica era ascultata la patefon.Cand domnisoarele lasau batiste ca amintire iar domnii scriau versuri si se furisau la ferestre pentru un sarut…Melancolie

Cat?

Asta e intreabarea care ne-o punem mereu cand dam de greu….cat mai rezist ?

Si da, la un momentdat clachez si eu pe fondul unei sticle de vin baute singur, a vestilor ce le aud, a starilor si trairilor din ultima vreme…. nimeni nu e perfect desi toti tindem spre perfectiune.

Nevermind, maine va fi o alta zi … si va fi totul bine…offff de cate ori mi-am spus asta…. noapte buna…eu raman cu mine….anonim …